Atenţie! Are o liniuţă în plus!

Toamnă, început de octombrie. O sală primitoare, cu mobilier albastru şi tapet vioi. 13:15, 13:20, îşi îndreaptă privirea către rotundul a cărui mişcare interioară indică trecerea timpului. Răsfoieşte o carte, punând ochii pe pasaje fără legătură între ele. Konnichi wa! – aude în spatele lui şi se întoarce, răspunzând cu zâmbetul pe buze. „Konnichi wa! O genki desu ka? Haaaaaai, genki desu!” – primeşte răspuns, în timp ce o fetiţă, cu un ghiozdan cam de două ori cât ea, trece pe lângă profesor, se aşază în bancă, şi, cu o atitudine de om matur, îşi scoate preocupată cartea, caietul şi ceva de scris, apoi îşi aranjează părul. El, rebelul, nu are voie să o încurce. Abia tuns, nu se lasă prea uşor îmblânzit, aşa că ea mai încearcă o dată să şi-l prindă. La tâmpla stângă, o şuviţă mai atentă vrea să se apropie mai mult de obraz. Vrea să îl audă mai bine pe profesor. Ea nu îi dă voie. O prinde în mâna mică şi o mustră prin strânsoare, apoi o trimite sub bentiţă, alături de surorile sale. O alta, nu sârguincioasă, ci poznaşă, scapă pe la spate de sub frânghia roz şi se bucură de libertate. Cea mică nu poate să stăpânească valurile de fire fine şi, cu un aer de maestru Zen, decide să le ignore.

Începe lecţia. Draga de ea, citeşte cu ezitările şi intermitenţele vârstei până şi în română, ş-ul i se pare adesea s, t-ul, ţ, iar între o şi u, diferenţa o fac doar zeii. Dar asta n-o împiedică să intre în poetica scrierii unei alte limbi, unde semnele grafice au nevoie, pentru a fi reţinute, de o dăruire totală către imaginaţie. A reţinut deja că “zi este un soare cu un punct în mijloc”, iar “copacul din japoneză seamănă cu cel din realitate”, două semne scrise pe fugă, pentru a-i stârni curiozitea descoperirii unei noi lumi o fac să zâmbească cu nerăbdare. Lecţia de astăzi este despre cinci semne ale silabarului hiragana. Deşi acestea sunt mai aproape de scrierea latină, mult mai abstracte, jocul cu liniuţe îi dă, totuşi, şansa construirii unui univers propriu. Literele se mişcă, prind viaţă sau sunt înlemnite, fiind haioase tocmai prin încremenire. Unele sunt grase, altele uscate, unele au cap de extraterestru şi corp de şarpe, altele au aripi şi corp de sirenă. Unele sunt blânde ca o mamă, altele au un chip încruntat. Începe să exerseze pe caiet, apoi pe fişe, iar în cele din urmă vine la tablă. Ia cu încredere “scriitorul”, cum obişnuieşte profesorul să numească marker-ul pentru tablă, şi începe să producă o alunecare de linii, cu întoarceri în formă rotundă, cu trăsături mai line sau cu forme geometrice. “Atenţie! spune profesorul-, are o liniuţă în plus”. Şi repede, şterge litera abia scrisă şi apasă mai tare, concentrându-se, pentru a scrie corect şi frumos. “Daijobu dekimashita!” o încurajează profesorul, zâmbindu-i, iar ea se relaxează, ştiind că acum a nimerit numărul bun de liniuţe şi că semnul acela are o liniuţă în plus faţă de cum scrisese prima dată.
Apoi încep să deseneze. “Oare cu ce seamănă litera asta?” se întreabă ea, în timp ce profesorul mâzgăleşte nişte capete şi nişte corpuri, pornind de la semnele învăţate.

“Uite” – se gândeştea ea, “sa vine de la un om care sare,

shi, de la un baston chic,

iar su, de la un om care îşi suge burta.

Se, de la copiii care se dau în balansoar,

iar so, de la jumătate de soare.”

Ora se încheie. De sub domnia imaginaţiei, atât profesorul, cât şi elevul se retrag, îmbogăţiţi semnificativ. Primul, de zâmbetul şi de curiozitatea copilului care l-a însoţit, timp de câteva zeci de minute, prin cele mai frumoase tărâmuri ale non-realului, iar cel de-al doilea, de cele cinci semne pe care le-a imaginat, cu care s-a jucat, pe care le-a caricaturizat, dar pe care acum le citeşte şi le scrie bine. În plus, despre unele ştie că au o liniuţă în plus faţă de cum credea că se scriu, după prima etapă, în care abia făcuse cunoştinţă cu ele.